Când fericirea se ascunde în ochiul de apă murdară pe o urmă de roți. Interviu cu Liviu Beriș, supraviețuitor al Holocaustului: „Încerc să-mi amintesc chipul fruntașului care m-a salvat”

În vara lui 1941, la 13 ani, Liviu Beriș a fost deportat, în urma ordinului lui Ion Antonescu, împreună cu familia sa din localitatea Herța, care fusese ocupată de sovietici din iunie 1940 până în iunie 1941. După mai multe marșuri prin Basarabia care au durat câteva luni, în decembrie 1941 convoiul de evrei din care făcea parte a ajuns pe malul Nistrului și, într-un final, a fost trimis cu familia sa în ghetoul de la Moghilev-Podolski la începutul anului 1942.

Calvarul a început la exact trei zile de la întâmplarea cu căpitanul român, când a scăpat cu viață ca prin minune. Evreii au fost arestați și închiși în sinagogi. Apoi s-au făcut liste și unii au fost luați. A aflat ulterior că au fost executați la marginea orașului. „Aveau vreo 100 de oameni și au tras, dar o fetiță de vreo 5 ani a rămas în viață pentru că raza de foc nu a atins-o fiind mai micuță. Atunci comandantul plutonului s-a dus și a împușcat-o în cap. După aceste execuții fără judecată ne-au dat drumul”, povestește. „Și acum mă gândesc după ce criterii au fost făcute aceste liste”, spune cu voce înceată Liviu Beriș.

Pe 10 august 1941, evreii au fost „evacuați”. Începea deportarea. Umilința. Lupta pentru supraviețuire era acerbă. Apa o minune. „Pur și simplu mă uitam, gândeam și nu înțelegeam de ce jandarmii sunt atât de brutali, de ce trebuia să pleci de la jgheab fără să ajungi la el. Eu țin minte ce fericit am fost când nu am ajuns odată la jgheab și am găsit niște apă murdară pe o urmă de roți. Ce fericit am fost că am reușit să beau puțină apă”, își amintește Liviu Beriș.

A urmat ghetoul, foamea, frigul, și frica că în orice moment poți sfârși sub ploaie de gloanțe. Era cât pe ce să o pățească și el. Încercase să găsească ceva de mâncare și a fost prins.

„Erau doi în patrula de jandarmi, un fruntaș și un soldat. Mi-au zis „mâinile sus!”, m-au întors cu spatele și cică „să-l împușcăm!”. Însă fruntașul a zis „nu, hai să-l ducem la legiunea de jandarmi”. În drumul spre legiune, era noapte, întuneric, ei mă conduceau și mă lovea cu patul de armă, soldatul, într-un mod îngrozitor. Și la un moment dat treceam pe lângă un felinar și nu am mai avut puterea să rezist să fiu lovit și m-am întors brusc către cel care mă lovea. Parcă văd și acum privirea aceea plină de ură a soldatului. Era desfigurat și așa de urât arăta și atât, l-am privit fără să-i spun nimic. El era chiar pregătit cu patul armei să mă lovească din nou. A fost foarte surprins. Atunci am avut o sclipire, un gând, că dacă cumva voi supraviețui nu voi face altui om niciodată ce mi-a făcut acest om mie și să știți că m-a dus mai departe”, spune supraviețuitorul.

„Încerc să-mi amintesc chipul fruntașului care m-a salvat” și pe care Beriș îl găsește și acum „un om bun”. După atâția ani și atâta suferință, Liviu Beriș e împăcat și spune că unul dintre cele mai importanțe lucruri este „faptul că am reușit să nu urăsc și să privesc oamenii ca oameni”.

Este un om fericit? „M-am considerat de multe ori fericit, păcat că fericirea are o durată scurtă”, spune. Ce l-a făcut fericit? „Faptul că am scăpat cu viață după deportare, când am luat diploma de bacalaureat, când am absolvit facultatea, faptul că am reușit să îmi construiesc o carieră științifică, faptul că am reușit să îmi întemeiez o familie. Toate ca rezultat al faptului că am supraviețuit Holocaustului, toate rezultă din asta”

Citiți mai jos interviul integral cu Liviu Beriș, președintele Asociației Evreilor din România victime ale Holocaustului:

Gândul: Domnule Liviu Beriș, cum este să fii un supraviețuitor al Holocaustului acum, la 70 de ani de la tragedia celui de-al Doilea Război Mondial? Ce simte un om care a trecut prin așa ceva?

Liviu Beriș: Simte mai multe, pentru că, dacă ești un om simțit, pe deoparte funcționează memoria. Asta dacă ai norocul ca la vârsta aceasta să ai memorie. În primul rând, te gândești la cei ce au pierit nevinovați, pe lângă faptul că a fost o perioadă în care o parte din oameni s-au transformat în vânători și o parte din oameni au devenit vânat.

Gândul: Cum a început totul și cum se arătau pentru un copil la vârsta de 13 ani evenimentele vremii? Ce înțelegeați atunci că se întâmpla?

Liviu Beriș: Foarte multe, interesant e că înțelegeam foarte multe. Chiar la vârsta de 12 ani, asistam la discuțiile unor oameni în vârstă, fără prea multă școală, care sesizau unele lucruri pe care oamenii politici se făceau că nu le înțeleg. Pentru că în momentul în care a fost încheiat Pactul de la Munchen dintre Chamberlain, Mussolini și Hitler, în 1938, după care a urmat preluarea Cehoslovaciei de către Reich-ul german, a urmat, la 23 august 1939, Pactul Ribbentrop-Molotov. El figura cu titlul de „pact de neagresiune”. După numai o săptămână, la 1 septembrie 1939, a început al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania.

Gândul: Ulterior, la doi ani după, în iunie 1941, Germania nazistă invadează și Uniunea Sovietică. Îmi puteți povesti cum ați trăit dumneavoastră perioada respectivă?

Liviu Beriș: În 26 iunie 1940, URSS-ul a dat un ultimatum României pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Și a venit ziua de 29 iunie când ne-am trezit cu blindatele sovietice în Herța. A avut loc și o ciocnire acolo în care au murit trei militari români, doi ostași români și un ofițer român de origine evreiască. Și totuși, rușii nu au mai plecat din Herța și Herța este și acum sub administrație, de data aceasta, a Ucrainei. Au început apoi naționalizările, colectivizările, s-au făcut colhozurile. Magazinele mici și atelierele au fost închise, țăranii nu mai aveau cum să vină la oraș să vândă, meseriașii nu mai aveau pentru cine să lucreze și astfel, a început o criză economică. Personal am avut de suferit și sub alt aspect, tatăl meu avea o brutărie cu vreo 20 de muncitori, imediat s-a naționalizat, el a fost considerat exploatator și pe carnetul de identitate sovietică, care i s-a eliberat, a primit un număr 39. Ulterior s-a aflat că acesta era semnul pentru deportare.

Gândul: Tatăl dumneavoastră a fost deportat?

Liviu Beriș: Nu, el nu a fost deportat. Fusese doar programat, el și toată familia. Noi am fost lăsați pe o altă serie. Și altă serie nu a mai venit pentru că pe 22 iunie 1941 a început invazia Uniunii Sovietice de către Germania nazistă, România și altele. Pe 5 iulie am fost anunțați că trupele române au intrat în Herța iar tata îmi spune mie: „hai să-i întâmpinăm pe ai noștri, că am scăpat de deportarea în Siberia!”. Și ne-am dus și pe drum s-au mai adunat vreo 10 evrei și 20 de români și am mers spre marginea orășelului. Am ajuns acolo, era un soare teribil, iar în față era un căpitan. Parcă văd și acum cum luceau în soare căștile metalice. Și prima întrebare a fost: „Care sunt jidanii dintre voi? Să treacă la o parte!” Și am trecut acolo unde arăta dânsul, era chiar o margine de șanț. Și a doua comandă „Descălțați-vă!”. Sigur, ne-am aplecat cu toți să ne descălțăm. În momentul când ne-am ridicat, în fața noastră era o grupă de ostași cu armele îndreptate spre noi și unul din grupul de români și-a dat seama ce urmează și a sărit în fața armelor. Și își făcea semnul crucii și striga: „Ce faceți, domnule căpitan? Aștia sunt oameni care au suferit alături de noi”. Și atunci din grupul de români au început să treacă mai mulți lângă el, au prins curaj. Și căpitanul nu a mai avut ce face și nu a mai dat ordinul de foc și ne-a ordonat să plecăm. Am plecat, țin minte și acum, desculți, nimeni nu s-a mai uitat după încălțările lăsate în urmă. Dar ne-am lămurit cam ce soartă ne așteaptă

Gândul: Atunci aveați 13 ani?

Liviu Beriș: Atunci aveam 13 ani. Imediat la trei zile după această întâmplare, toți evreii din Herța au fost arestați și duși în sinagogi, chiar și în două pivnițe. Erau niște călduri mari, nici nu-mi amintesc ce am mâncat zilele acelea. Țin minte doar setea, sufeream de sete și de abia ni se aducea niște apă.

Gândul: Cum vi s-a adus adus apa?

Liviu Beriș: În niște găleți, ne aduceau niște apă.

Gândul: Ajungea apa la toată lumea?

Liviu Beriș: Nu, tocmai de aceea spun că îmi amintesc setea în astea trei zile, dar nu-mi aduc aminte ce am mâncat. Țin minte că făcusem rost de o piatră mai mare pe care îmi țineam capul când mă culcam. Și după aceea, a treia zi, au venit cu niște liste. Și acum mă gândesc după ce criterii au fost făcute aceste liste.

Gândul: Cum au făcut rost de aceste liste?

Liviu Beriș: S-au făcut liste de către administrația provizorie și jandarmii care au rămas în urma trupelor. Nu știu, poate că unii nu s-au înțeles cu niște vecini. Unul a fost cârciumar și nu i-o fi dat de băut pe datorie. Nu știu ce criterii, dar au fost puși pe listă, strigați, scoși din sinagogi. După am aflat că ei au fost executați, 100 la marginea orașului, lângă o gârlă și 32 în curtea unui gospodar.

Gândul: Exista vreun criteriu după care alegeau să execute? Doar bărbați peste o anumită vârstă?

Liviu Beriș: Nu,nu! Până și copii. Vă pot spune atât, după ani și ani de zile, m-am văzut cu un băiat român, care a fost acolo. Spunea el, uite, am auzit acolo că pe evrei îi omoară și atunci s-a dus și el până acolo unde a fost execuția. Și ăștia care făceau execuția i-au zis să nu stea într-o anumită zonă, unde era raza mitralierei. Aveau vreo 100 de oameni și au tras dar o fetiță de vreo 5 ani a rămas în viață pentru că raza de foc nu a atins-o fiind mai micuță. Atunci comandantul plutonului s-a dus și a împușcat-o în cap. După aceste execuții fără judecată ne-au dat drumul. Când am ajuns acasă nu ne-a venit să credem ce vedem. Casele erau vandalizate. Nu știu cine a fost, dar a fost această acțiune. Mai departe, vecinii noștri, cu care noi ne înțelegeam extraordinar de bine, nu mai erau aceiași vecini.”Bună ziua” nu mai era „bună ziua” de altă dată. Oamenii s-au transformat în câteva zile.

Gândul: Ce a urmat?

Liviu Beriș: În jurul zilei de 10 august 1941, am fost adunați toți evreii în piațeta orășelului cu darabana. Și am fost „evacuați”, ăsta era termenul pentru deportare. Și ne-am îndreptat, pe jos, pe căldurile alea din 1941 spre Prut. Am trecut Prutul pe niște vase plutitoare și am ajuns în Basarabia. Așa am mers sub pază mai departe. Era vară și mult praf. Am ajuns la o fântână cu cumpănă, iar tracțiunea era cabalină, cu cai. În momentul când convoiul de circa 1500 de oameni se apropia de fântână, tinerii ajungeau mai repede. După ce beau ei, începeau să toarne apa în niște jgheaburi de 2 metri lungime, care erau de fapt pentru animale. Acolo trebuia să vedeți cum sunt 1500 de oameni care se luptă să bea puțină apă. Era ceva infernal. O luptă fantastică să ajungi la acest jgheab.

Gândul: Vă întrebați părinții legat de ce se întâmpla cu dumneavoastră? Ce răspunsuri vă dădeau ei?

Liviu Beriș: Nu întrebam. Țin minte că nu am întrebat absolut nimic. Pur și simplu mă uitam, gândeam și nu înțelegeam de ce jandarmii sunt atât de brutali, de ce trebuia să pleci de la jgheab fără să ajungi la el. Eu țin minte ce fericit am fost când nu am ajuns odată la jgheab și am găsit niște apă murdară pe o urmă de roți. Ce fericit am fost că am reușit să beau puțină apă. Și să vă mai gândiți la un lucru: după 4 zile eram ca niște vite murdare. Dacă era o luptă pentru apa de băut,ce să mai vorbim de spălat? Toată sudoarea, totul, praful care s-a depus pe noi. Puțeam ca niște vite murdare, am devenit din om neom.

Gândul: Purtați aceleași haine cu care ați plecat din Herța?

Liviu Beriș: Da și nu numai atât. Ce mâncai, dădeai o cămașă țăranilor pe marginea drumului pentru ceva de mâncare. Și atunci a început lumea să sufere de foame și mai mult, au început să cadă oameni, victime ale acelei boli infernale, tifosul, transmis de păduchi. Și spre sfârșitul lui octombrie am fost iarăși adunați în convoaie și ne-au dus spre Nistru. Ce vă pot spune e că începuse să plouă și era din ce în ce mai rece. Țin minte că abia reușeam să scot piciorul din noroiul ăla lipicios din Basarabia și am reușit să merg foarte greu împreună cu ceilalți. Cei care rămâneau în urmă erau împușcați. Am și acum în minte prima oară când am văzut asta. Am avut o nevoie fiziologică și m-am întors, mai aveam o urmă de rușine și atunci am văzut un bătrân care rămăsese în urmă și un jandarm care îndreaptă arma spre el și l-a împușcat. Dar nu numai atât. Țin minte într-o noapte la o comună Corbu, în drumul spre Nistru, ne puneau să dormim lângă un deal. Și a venit ploaia, lapovița și apoi a început să ningă. Țin minte că mama îmi spunea să nu adorm pentru că o să mor, cine adoarme moare. Într-adevăr nu am adormit, mama îmi repeta asta. Dimineață, jandarmii veniți de la cald au dat ordinul de plecare. Îi loveau pe cei care nu se mișcau care de fapt erau morți.Țin minte și ochii îngroziți ai rudelor care trebuiau să-i lase.

Gândul: Visați în nopțile în care apucați să dormiți?

Liviu Beriș: Nu. Au revenit după ani de zile doar. Am căutat să nu mă gândesc la ce a fost și reușisem în mare măsură. Dar au reapărut acum la vârsta a treia.

Gândul: Puteți descrie care a fost apogeul atrocităților la care ați fost martor?

Liviu Beriș: Nu e chiar așa. În problema aceasta sunt două dimensiuni. Și vă dau exemplul cazul meu. Am fost duși peste Nistru cu niște vase plutitoare. Peste Nistru am fost preluați în alt convoi. Am avut marele noroc, probabil de aceea stați de vorbă cu mine, ca acel șef de grupă care ne-a preluat, cu aceeași uniformă ca a celorlalți, să fie om. Ne-a dat ordinul de plecare, dar în momentul când cineva rămânea în urmă dădea ordin să așteptăm în loc să fie împușcați. Îmi pare foarte rău că un om bun, un om normal și nu-i știu nici măcar numele. Și s-a purtat așa cu noi pe parcursul celor 60 de kilometri în care ne-a însoțit. Am zis „însoțit” și nu „păzit”. Pur și simplu când am sosit în prima localitate dincolo de Nistru, s-a înnoptat, într-o localitate Ozarineț și ne-a introdus în casele oamenilor. Apoi a dat ordin să ni se dea niște ceai. Și o să țin minte cât o să trăiesc ceaiul cald din casele oamenilor de la Ozarineț.

Gândul: Mai departe ce s-a întâmplat?

Liviu Beriș: Dimineață ne-a adunat și țin minte că am plecat și ajuns în altă localitate și iarăși, la fel, ne-a introdus în casele oamenilor. Pentru noi a fost ceva așa ca un miracol. Și vă pot spune că nu a murit nici un om din cei 200 pe care ne-a numărat până ne-a dus într-o localitate mică unde ne-a depozitat la un colhoz, într-un grajd. A convocat capii de familii și ne-a zis că acolo are ordin să ne lase. Jandarmii s-au retras și noi am rămas în grajdul respectiv. Noi, efectiv, nu aveam ce mânca, în satul respectiv erau mai mult femei și copii care se descurcau și ei foarte greu. Așa că am decis să fugim cu orice risc, familia noastră. Era iarna lui 1941 și am ajuns apoi la Moghilev-Podolski. Mi-ar lua prea mult să vă povestesc că acolo s-a instituit un ghetou cu mii de oameni, evrei. Țin minte că m-am dus să muncesc ceva. Ce însemna asta? Însemna că primeai o adeverință că lucrezi și nu te mai deporta. Primeai această adeverință și nu mai erai expus deportării mai departe și primeai o hrană, mâncare. În ce consta ea? Era așa-zisul cir; Erau niște fire de porumb puse în niște apă fiartă. Vă dați seama ce însemna asta?

Gândul: Era singura mâncare pe care o primeați?

Liviu Beriș: Da. Și mai departe să vă spun: Mă întreabă doctorul ce știu să fac? Îi zic că ” nu știu nimic, abia am terminat trei clase”. „Păi, nu am ce să fac cu tine”, mi-a zis, „trebuie să te pun la lucru și am plecat”. Am ajuns la niște ateliere comunale. Aceeași întrebare și același răspuns. Dar nu am sesizat când a intrat cineva în birou. Era un domn, un moșneguț la vreo 50 și ceva de ani. Și îi aud vocea cum spune, „domnule director dați-mi-l mie la tâmplărie că nu am pe nimeni și îl fac ucenic să mă ajute”. Și directorul zice „ia-l cu tine!”. Țin minte că prin acea întâmplare am primit adeverința de care vă spuneam și cirul care însemna foarte mult. Până atunci trăiam doar din ceea ce furam. Cum furam? Trebuia să ies din ghetou cu riscul de a fi împușcat, mă duceam pe câmp, găseam sfeclă furajeră, orice. Eram în situația de a fura pentru a putea supraviețui. Mă duceam și la furat de lemne și o făceam și după ce aveam adeverința de muncă. Făceam asta pentru că trebuia să ne încălzim, era iarna. De unde furam lemne? În afara ghetoului erau niște case care fuseseră bombardate. Era destul de periculos. Odată am fost prins. Eram sus, la șarpantă și până ne-au anunțat, am fost prins, e o scenă care mi-a rămas în minte.Erau doi în patrula de jandarmi, un fruntaș și un soldat. Mi-au zis „mâinile sus!”, m-au întors cu spatele și cică „să-l împușcăm!”. Însă fruntașul a zis „nu, hai să-l ducem la legiunea de jandarmi”. În drumul spre legiune, era noapte, întuneric, ei mă conduceau și mă lovea cu patul de armă, soldatul, într-un mod îngrozitor. Și la un moment dat treceam pe lângă un felinar și nu am mai avut puterea să rezist să fiu lovit și m-am întors brusc către cel care mă lovea. Parcă văd și acum privirea aceea plină de ură a soldatului. Era desfigurat și așa de urât arăta și atât, l-am privit fără să-i spun nimic. El era chiar pregătit cu patul armei să mă lovească din nou. A fost foarte surprins. Atunci am avut o sclipire, un gând, că dacă cumva voi supraviețui nu voi face altui om niciodată ce mi-a făcut acest om mie și să știți că m-a dus mai departe. Apoi am ajuns la legiune, m-a preluat un plutonier. Era după Stalingrad, noi nu știam ce s-a întâmplat acolo dar se simțea că comportamentul a început să se schimbe.

Gândul: Deci ne aflăm în 1943?

Liviu Beriș: Da. Iarna, la începutul lui 1943. Dar vreau să vă spun că plutonierul m-a înjurat, mi-a dat câteva șuturi în fund, dar doar în fund. Erau ca niște mângâieri pentru mine. Mi-a zis că „dacă te mai prind, te împușc, cu aia a mă-tii” și mi-a dat drumul, uite așa am scăpat. Deci culmea este alta. Încerc să-mi amintesc chipul fruntașului care m-a salvat.

Gândul: E un regret pe care îl aveți?

Liviu Beriș: E un regret pentru că era un om bun, un om-om spre deosebire de acel ostaș care mă lovea. Poate de aceea nu am fost în stare să urăsc pentru că îmi venea în minte chipul acelui om oribil care mă lovea și promisiunea pe care mi-am făcut-o să nu fac vreodată altui om așa ceva. Asta a jucat un rol teribil în viața mea. Îți rămâne în minte ce te marchează. Doar cu amândoi am avut de a face. Este o problemă de psihic și asta am vrut să vă spun, că poate un detaliu ca acesta are o importanță deosebită în evoluția ta. Faptul că am reușit să nu urăsc și să privesc oamenii ca oameni. Că în fiecare populație există diversitate și varietate, să am o capacitate de a ști că stau de vorbă cu omul din fața mea, nu cu eticheta, m-a făcut cât de cât să mă comport ca un om și faptul că am lucrat cu oameni și am realizat unele lucruri. Am realizat unele lucrări științifice reușite și faptul că am ajuns șef al unui laborator de genetică animală sunt satisfacții pentru mine. Toate acestea sunt niște satiifacții după aceste convulsii interumane prin care am trecut.

Gândul: Dacă ar fi să identificați ceva pozitiv în lumea de azi, un progres al societății românești, europene față de trecut?

Liviu Beriș: Găsesc în tineri ceva pozitiv, culmea, mă simt foarte apropiat de tineri. Găsesc în ei, în cadrul variabilității de care vă spuneam, indivizi care sub masca indiferenței au în ei o profunzime în abordarea unor probleme și găsesc că în ei stă speranța. Din păcate, nu în cei care au trecut prin comunism pentru că lor comunismul le-a pervertit gândirea.

Gândul: Deci în tineri stă speranța dumneavoastră că oameni cum a fost fruntașul care v-a salvat pot reprezenta o opțiune și în viitor a lumii?

Liviu Beriș: Sunt și sunt urmași. E o chestiune ce ține de capacitatea de a sesiza raporturile dintre tine și celălalt, dintre eu și celălalt.

Gândul: Având în vedere faptul că ați supraviețuit Holocaustului, domnule Liviu Beriș, vă considerați un om fericit ?

Liviu Beriș: M-am considerat de multe ori fericit, păcat că fericirea are o durată scurtă.

Gândul: Când v-ați simțit fericit, ce v-a făcut fericit?

Liviu Beriș: Faptul că am scăpat cu viață după deportare, când am luat diploma de bacalaureat, când am absolvit facultatea, faptul că am reușit să îmi construiesc o carieră științifică, faptul că am reușit să îmi întemeiez o familie. Toate ca rezultat al faptului că am supraviețuit Holocaustului, toate rezultă din asta.